Calatori

Azi am fost la gara.Mereu m'a incantat ideea de loc unde unii oameni vin,altii pleaca,trecatori,visatori si altii pur si simplu raman sa astepte.Poate pentru ca viata nu este altceva decat o calatorie.O calatorie lunga,fara o destinatie anume,tu existi doar in tren.Unii oameni coboara,altii urca,iar apoi coboara din nou.In final nu conteaza cine va venii la statia urmatoare sau cine va pleca si poate nici macar cine te asteapta in gara.Conteaza doar calatoria.Sta sub mainile tale sa fie frumoasa,plictisitoare sau poti pur si simplu sa adormi nepasator asteptand sa ajungi undeva si fara sa realizezi ca propria viata o traiesti chiar atunci.Poti sa ai rolul principal sau nu,poti sa fii trecator pe drumul altor trecatori,poti avea trecatori pe drumul tau.
Poate nu ai locul de la geam,uneori este frig in tren,alteori prea cald,uneori oamenii nu te trateaza placut,alteori poate nici nu ai bilet,dar asta nu inseamna ca trebuie sa cobori.

Si cand nici un tren nu mai vine,nu inceta sa crezi sau sa zbori.

Va rog,nu cititi..

…si numai bunatatea mea fata de el m'a facut sa imi ascund durerea,si sa nu ii spun finalul.Am trecut si eu prin asta,o Doamne,n-am sa pot sa uit…Problema lui este ca nu se poate detasa din trecut si a ales sa sufere in continuare.Si cat de dur este sa trec prin asta doar gandindu'ma ca datorita decizilor mele copilaresti au trecut si altii prin asta.Nu de mult,eram asa.Atunci a fost EL..pe EL l-am iubit,nu stiu cum,ce,de unde sau cat,dar l-am iubit.Acest aspect este indiscutabil..l-am iubit.Nu a fost sa fie nimic intre noi,a fost doar o greseala.Si doar in mintea mea noi ne cautam si urma sa fim fericiti.Doar eu aveam siguranta ca EL imi este predestinat si nici o stanca nu poate sta in calea destinului nostru,asta cu toate ca lucrurile erau clare pentru noi:aveam cai separate din toate punctele de vedere.Stiam ca umbla nori negrii pe cer,dar in mintea mea erau predestinati altora,nu mie.Si ce doare cel mai tare?Sa regreti o greseala din trecut.Pentru ca trecerea timpului este irevesibila.Si pentru ca mereu imi repetam ca nu trebuie sa regreti ce a fost,este viata ta.Si acum nu ma gandesc decat ce s'ar fi intamplat daca as fi avut rabdare,amagindu'ma singura si stiind in sinea mea ca finalul ar fi fost acelasi.Orice as incerca acum sa fac nu pot decat sa privesc timpul cum trece,trece pe langa mine si imi aminteste un cimitir de imagini care imi spun ca a existat si l-am pierdut.Eu lupt cu nebunia de a nu il avea..
Si imi vine acum sa rad recicind din nou si din nou ceea ce am scris si gandindu'ma ca oricine ar citi acum asta ar spune “iubiri de adolescent” si imaginandu'si ca nu a fost chiar greu,ca nu cunosc adevarata suferinta.Ceea ce nu inteleg ei este ca la aceasta varsta,acest lucru reprezinta suprema suferinta.Fiecare varsta cu problemele ei,dar ma voi asigura ca nimeni nu va citi vreodata asta.Nu acum,nu ma simt pregatita.Tot ce mi-as dori este sa ii pot fi totusi alaturi,sa il ajut,sa il sfatuiesc.Pe de alta parte stiu ca nimeni in afara de el nu l-ar putea trezi la realitate.Asta este cel mai rau.