"Ramas bun,draga mea...".Ultimile lui cuvinte ii alergau prin cap,aprizand fiecare neuron.Simtea cum fiecare celula nervoasa cedeaza.Incerca sa nu se gandeasca,insa cuvintele sale dadeau navala.
"Ramas bun,draga mea...".Si totusi,nu fusese un ramas bun,ci un "adio".Incetase sa planga si privi batista.Ii rasunau in cap "poftim...se pare ca in crizele tale de plans,nu ai avut niciodata o batista".Apoi se puse pe un plans mai amar si inabusit.Trebuia sa se duce dupa el.nu il putea lasa sa plece.Isi ridica usor rochia,cobori indata scarile de marmura,si tipa dupa el.Deschise usa grea,de marmura alba,si ii striga repetat numele ce rasun ca un ecou prin ceata.Nu se mai zarea nimic.Nici gradina cu trandafiri,nici ultima raza de soare,nici largul camp din departare...era doar ceata in care disparuse el.
Nu se putea gandi acum la asta,dar inebunea daca nu o facea.Plecase...disparuse in ceata.Nu stia unde s-ar fi putut duce.Se aseza pe treptele batrane si izbucni din nou in plans.Isi sufla usor nasul in batista,singurul lucru care el i l-a dat, si poate singurul lucru ce a fost apreciat.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu